Centrul Medical „Cristian Şerban” sau despre ceea ce înseamnă voinţă şi implicare

Categories Actualitate, Educatie, Interviu
38463diabet-hemofilie_116_mic

 

În luna mai a acestui an, un incendiu puternic a distrus o parte din clădirea Centrului Medical „Cristian Şerban”, fiind unul dintre cele mai triste momente prin care a trecut spitalul de la înfiinţarea sa. Deşi întâmplarea a surprins neplăcut comunitatea locală buzieşeană, au existat relativ puţini oameni din Buziaş care au oferit sprijin pentru reconstrucţia spitalului. Din fericire, în decurs de câteva luni, s-au strâns suficiente fonduri pentru a reface spitalul. Pe de altă parte, puţini sunt cei care cunosc cu adevărat lucrurile impresionante ce se petrec în interiorul acestei instituţii, un adevărat miracol pentru sistemul de sănătate naţional.

Acest articol şi cele ce vor urma legate de această instituţie, vor urmări să prezinte anumite aspecte prin care locuitori oraşului nostru să înţeleagă şi să cunoască valorile umane, morale pe care acest centru le promovează şi le susţine prin însăşi activitatea şi scopurile sale. De asemenea, doresc ca această prezentare a Centrului Medical „Cristian Şerban” să constituie un exemplu pozitiv care să mobilizeze locuitorii Buziaşului când e nevoie de implicarea lor, de spirit civic şi voluntar, iar nu de pasivitate şi indiferenţă.  

Pentru acest prim număr al ziarului nostru, buzieşeanul.ro, am ales să îi iau un scurt interviu lui Ionuţ. Pe Ionuţ Iova l-am cunoscut când eram încă în liceu şi de la început m-a uimit pasiunea lui pentru istorie, o disciplină pe care mulţi elevi o resping, din păcate. Ulterior, simpatia pentru el s-a transformat în sinceră admiraţie pentru munca pe care o depune. Interviul la care Ionuţ a avut amabilitatea să îmi răspundă urmăreşte, pe de-o parte, să prezinte cititorilor noştri o mică parte din ceea ce reprezintă Centrul Medical „Cristian Şerban”, iar pe de altă parte să propună un model pozitiv întregii generaţii de liceeni pasivi, confuzi, nepăsători.

Povesteşte-ne despre primele impresii pe care le-ai avut când ai venit aici.

Când am ajuns prima dată aici, aveam foarte multe probleme medicale. Nu puteam să-mi folosesc mâna dreaptă, aşa că am început să învăţ să scriu cu stânga. Datorită faptului că acasă, la Craiova, nu aveam tratament, nu am putut să merg la şcoală, având foarte multe probleme medicale.

Am vorbit cu d-na prof. Serban şi mai târziu cu medicul şef de secţie, cu dl. director al Centrului să răman sub supraveghere medicală, urmând să îmi continui şcoala aici, la Buziaş.

Primele impresii ?… Ce impresii să am la 14 ani, având atâtea probleme şi fiind într-un loc străin? Îmi era teamă de reacţia profesorilor, de reacţia noilor mei colegi, teamă de faptul că problemele mele îi vor ţine departe de mine. M-am acomodat în cele din urmă puţin câte puţin şi la şcoală şi la Centru.

Ce lucruri noi crezi că ai învăţat interacţionând cu acest mediu?

La început îmi era teamă de tot ce era nou. După câteva zile am cunoscut o persoană care mi-a schimbat viaţa puţin cate puţin, transformând cu timpul un băiat impulsiv într-unul chibzuit.

Cred că, urmând tactica paşilor marunţi, am reuşit să devin mai responsabil şi din punct de vedere al sănătăţii, dar şi din punct de vedere al calităţii vieţii. Mi-am îmbunătăţit modul de interrelaţionare cu oamenii de lângă mine.

Un rol în acomodarea mea aici l-a avut şi d-na directoare a Liceului Teoretic Buziaş, Lidia Lozer, care spre diferenţă de alţi profesori, mi-a dat şansa să dovedesc că, în ciuda problemelor, pot să muncesc şi să obţin rezultate la fel ca ceilalţi colegi ai mei.

Consider că fiecare lucru, bun sau rău, pe care l-am primit mi-a fost folositor şi m-a întărit, întrucât sunt conştient că nimic nu vine fără voia lui Dumnezeu.

Descrie-ne o zi din viaţa ta, punctând atât activităţile medicale, cât şi pe cele şcolare şi de petrecere a timpului liber pe care le desfăşori în cadrul Centrului Medical.

Cum se desfăşoară o zi obişnuită!?! Nu este nici una la fel, nu seamănă nici una cu cealaltă. Cred că acesta este motivul pentru care, în ciuda unor restricţii pe care le am, la fel ca şi ceilalţi pacienţi, nu mă plictisesc niciodată.

În general, îmi place să am un program fix şi să respect anumite intervale de timp pe care le aloc învăţatului, cititului şi altor activităţi care mă relaxează.

Îmi place să citesc cărţi bune, să văd filme bune, să învăţ în fiecare zi cel puţin un lucru din câte un domeniu: psihologie, filozofie, management educaţional, istorie.

Preocuparea numărul 1 este însă, ca în ciuda tuturor dificultaţilor, să îmi înving limitele. Vreau şi îmi place să mă autodepăşesc prin nivelul de cunoştinţe acumulat şi prin multă muncă.

Cum relaţionezi cu ceilalţi copii şi tineri internaţi aici? Dar cu personalul angajat în cadrul acestei instituţii?

Deja m-am obişnuit atât de mult cu acest loc, încât îl consider ca fiind casa mea. Şi cum în fiecare casă există o familie, personalul din acest Centru este familia mea.

Ca în orice familie sunt şi bune şi rele, dar important este ca totul să se termine cu bine, găsindu-se o rezolvare a lucrurilor. Eu le mulţumesc că mă îngrijesc şi că îmi asigură condiţiile necesare pentru a beneficia de tratament şi de o îngrijire bună.

Îi mulţumesc d-lui manager că m-a sprijinit tot timpul şi că mi-a dat, în ultima vreme, motive de bucurie şi motivaţie suficientă să învăţ şi să-mi văd viitorul mai clar structurat.

Ceilalţi pacienţi mă ştiu, ne respectăm reciproc, facem schimb de informaţii mai noi cu privire la boala noastră şi interacţionăm tot timpul. Cred că, fără falsă modestie, în activităţile pe care le facem la Centru, ei mă văd ca pe un lider.

Care sunt aspectele care te impulsionează şi stimulează să munceşti atât de mult, dat fiind faptul că eşti un tânăr ambiţios cu rezultate şcolare foarte bune, în ciuda unor dificultăţi de ordin medical?

Îţi spuneam la început că am întâlnit aici o persoană care mi-a fost alături tot timpul, îndrumându-mă să iau decizii echilibrate şi să nu mă arunc cu capul înainte, dat fiind faptul că sunt cam impulsiv… Cred că există dorinţa de a-i demonstra că sunt sârguincios şi muncitor, că în tot ceea ce fac mă gandesc dacă este mandră de mine şi asta îmi întăreşte motivaţia.

Dar mai sunt şi alte motive care mă stimulează. Sunt persoanele care mă susţin la şcoală şi la Centru şi îmi dau posibilitatea să demonstrez că merit să ajung acolo unde îmi propun. Cu multă muncă, desigur…

Un motiv important îl reprezintă gândul la viitorul meu, pe care îl vad în multe feluri, având speranţa că muncind pot ajunge unde îmi doresc foarte, foarte tare. Chiar dacă am de multe ori piedici puse, cred că Amza Pellea avea dreptate atunci când spunea că noi oltenii avem uneori coatele mai ascuţite.

Ce planuri de viitor ai după ce termini liceul?

Planuri de viitor? … Am doar vise şi îmi propun ca deocamdată să muncesc mult, mai mult decât se aşteaptă ceilalţi.

Primul pas este să trec bacalaureatul cu bine, adica cu o medie peste 9. Dar îmi este teamă tot timpul pentru sănătatea mea, pentru faptul că în anumite momente m-ar putea ţine în loc. Totuşi… sper să fie bine.

Ca vis sau vise…multe… Cred că cel mai mult îmi doresc să ajung cândva un manager tot aşa de bun ca managerul de la Centrul “Cristian Şerban”, în persoana d-lui Ioan Hudrea. Este un model pentru mine.

O altă fărâmă de vis sau ca o alternativa, ar fi să lucrez peste ani la Liceul Teoretic Buziaş, unde să pot profesa ca şi cadru didactic, unul bun şi valoros, sau, de ce nu ca director, având exempul d-nei directoare Lozer, model de chibzuinţă şi autoritate.

Îmi doresc o familie frumoasă căreia să-i ofer toată dragostea mea şi alături de care să petrec cât de mult timp pot.

Bineînţeles, acestea sunt doar vise, dar sper şi mă rog la Dumnezeu să reuşesc. Până atunci vreau doar să fiu un om mai bun.

În încheiere, spune-ne ce înseamnă pentru tine experienţa trăită în cadrul Centrului Medical Cristian Şerban?

Încă o dată cred că Dumnezeu ştie mai bine ce ne dă şi dacă putem trece peste greutăţile vieţii. Această experienţă a fost grea, dar cu timpul m-am maturizat, m-am obişnuit, iar acum o consider o experienţă firească, care probabil a avut ca scop întărirea şi realizarea mea pe parcurs.

Cred însă că am putut trece peste toate pentru că am avut langă mine ceea ce nu prea mai întalnim în zilele noastre, şi care este atât de necesar unui copil care nu ştie ce are de făcut în viitor: afecţiune şi sprijin moral.

Sper ca peste ani să mă întorc şi să fiu o mândrie pentru toţi cei care mă susţin şi cred în mine şi să demonstrez celor care mă critică că s-au înşelat şi că fiecare dintre noi merităm şansa de a demonstra că, în felul nostru, suntem unici şi valoroşi.

 

Adaugă un comentariu: